De luni până vineri, viaţa noastră are un anumit tempo ...
Îmi vin în minte ritmurile cu care Disney o trezea pe Cenuşăreasa sau pe Belle din Frumoasa şi Bestia, rutina aia frumoasă, de care ne bucurăm în fiecare zi. Până şi culorile celor 5 zile lucrătoare, au un specific, de la aşternuturile în care te trezeşti, ambianţa din casă, asfaltul, maşina, traficul ... oamenii din jurul tău. Apoi apar orele la care faci anumite lucruri, cum ar fi rutina jobului, ora la care iei masa, ora la care te întorci acasă, ce faci după programul de lucru si cum îţi închei ziua (cele 5) în mod repetitiv.
Asfel, în lumea "zilelor lucrătoare" avem un număr limitat de imagini, sunete, gusturi şi alte simţuri de care facem uz.
Dar sâmbăta, sâmbăta e aparte.... sâmbăta schimbă destine.
Sâmbăta am alte ştiri la TV, alte emisiuni, "de weekend", alte activităţi (care se vor recreative). Poate iau masa intr-un mod sau loc (complemente) inedit, îmbrac alte haine, miros altfel, ascult altceva, iar interlocutorul meu, in dialog, e persoana "de weekend" cu care vorbesc ALTE realităţi.
Brusc vrem să îmbracam altă piele, ca şi cum cea pe care am urtat-o până atunci e total nepotrivită în context, ca şi cum o urâm, de-a dreptul. Pielea din zilele lucrătoare, ne strânge, ne cocoşează şi nu respiră!
Atunci noi, autoeroi, ne salvăm pielea bună, pielea coafată, parfumată, epilată, hidratată ... o salvăm şi o folosim în cu totul alt scop.
Scopul bun! Cel care ne scoate din rutină, care ne duce în club, la teatru, la ceai, la prieteni, la papiţa bună a bunicii, în parc cu copiii, cu iubitul (sau iubita) ...
Toata lumea vrea sa aibe şi sa vadă pielea bună.
Sâmbăta, are o putere magică, sfântă, căreia ar fi bine să nu ne împotrivim, chiar dacă am avea puterea.
Am fost într-o sâmbătă la un botez, într-un sat, aproape de Timişoara. Am purtat pielea aia bună, şi eu şi iubitul meu. Am luat parte la:
" taina prin care omul, prin întreita afundare în apã sfintitã de cãtre preot, în numele Prea Sfintei Treimi, dobîndeste iertare de pãcatul strãmosesc si de toate pãcatele fãcute pînã atunci, se naste din nou duhovniceste si se face membru al Bisericii lui Hristos" . - zice Pr. Ioanichie Bãlan autorul unui articol publicat pe net.
Desigur, dincolo de treaba spirituală, am avut parte de întâlniri cu persoane pe care le ştiu, dar nu le cunosc sau le cunosc, dar nu le ştiu, fiecare cu pielea bună la el. Şi acest copil, nou pe lume, la care nu mă fascinează ochii, mainile sau faptul că semănă aşa de bine cu părinţii lui, ci pielea! Pielea lui nouă, faină, moale, roz, pupăcibilă!
Bebe îmbrăcat de sărbătoare, asortat şi parfumat ca noi, toti ceilalţi, intră în biserică însoţit de naşii de botez şi ceilalţi martori la eveniment. Se fac poze, se râde, se filmează. Ah, cameramanul!
Îl deosebeşti dintre toţi, îmbrăcat simplu, normal, atent la cadre, lumini şi alte "tehnicalităţi", înregistreză, în sâmbăta lui nemagică, sâmbăta sfântă în care bebe devine creştin ortodox. Se scuză pe ici, pe colo, că trece printre noi, să ne ia mutra în cadru, să avem amintire fiecare cu fiecare, cu hainele, cu locaţia, cu lumânările şi cu popa. Da Popa!
Popa e un tip fain, înţelegător cu enoriaşii, nu prea duşi pe la biserică şi prea tineri ca să ştie toate procedurile. Explică mereu ce urmează să facă el, bebe, naşii ... şi ajutoarele lui, are şi background vocals, cântă, se roagă şi îl face pe bebe un nou om. Are un zâmbet cald, voce puternică şi mişcări ample, care te cheamă la el (asta dacă nu cumva eşti preocupat cu facebook-ul pe telefon, sau te sună cineva de la restaurant care a înţeles greşit locaţia). Popa înţelege că e o zi specială pentru toţi cei prezenţi, vede toate pieile noi, inclusiv cea a lui bebe, şi încearcă să ne lase mai buni, mai liniştiţi, mai câştigaţi.
Ah cameramanul! El, cel care vrea să surprindă şi să capteze toate acestea, cu ochil lui atent (cu un mic ulcior în colţul ochiului,) roşu de efort şi de ruşine. Ruşine ca trebuie să se tot plimbe de colo, colo, printre invitaţi, să filmeze, să se vadă ce a fost şi cum a fost, chiar şi peste zeci de ani. Să aibe material, cu ce să compună filmarea atât de importantă! Ruşine, poate şi pentru ca îl deranjează în mod vizibil pe popa, in mişcările lui ample, care se pare că numai asta nu înţelege, ca el TREBUIE să filmeze TOT.
După ce a luat cadrul cu altarul, invitaţi, lumânări, popă, bebe, hainele noi, hainele vechi, naşi, "insistă insistent" să filmeze artistic printre toate icoanele, cristelniţa si alte accesorii, botezul bebelui!
Dacă ar putea, i-ar pune piedică popa cameramanului .... şi fotografului, dar mai ales cameramanului, ghicesc eu, după expresia de pe faţa lui.
Într-un final, iată bebe e creştinat, naşii au încheiat cu brio sarcina, popa în faţa lor expică despre ceea ce înseamnă hrana spirituală, şi cum e mai important să oferim copilului hrană spirituală, decât hăinuţe de la Nike, ulei de la Johnson's, telefoane mobile şi aparate foto, excursii şi facebook.
Absorbiţi de cele spuse într-un mod foarte contemporan .... cu cameramanul care înregistra tot ... aproape să cădem pe gânduri şi să căutăm valoarea şi umanitatea în noi înşine ... ia foc buretele de la microfonul camerei de filmat!
Printr-un gest rapid, cameramanul scoate buretele în flăcări, îl aruncă pe jos în faţa altarului şi calcă pe el , să-l stingă. Am crezut că i-a luat foc şi părul. Martorii, cu ochii bulbucaţi la cameraman, auditoriul vizibil distras ... s-a stricat momentul.
Se întoarce popa, în măreţia straielor aurii, cu mâinile unite la piept, spre cameraman:
Te-ai ars, fiule?
